Castane coapte

Fata își făcuse un foc mic, gospodăresc, și gândea c-ar fi bun de copt niște castane. Puțin mai încolo de ea, se trânti o matahală, fără sa îngâime nimic. Părea că știe locul, iar gesturile greoaie arătau un fel de oboseală amestecată cu lene. Era ca un fel de Shrek, dar unul chiar dizgrațios și lipsit de orice urmă de umor. Și căra niște lanțuri după el.

  • Pentru ce-ai venit?
  • Uite, am treabă să-ți leg lanțurile astea de picioare în fiecare zi, zise el, ca unul care are de dus o muncă la bun sfârșit.
  • Oh. Înțeleg. zise fata, nepărându-i-se un lucru nemaipomenit. Doar că… probabil te simți cam de porc, făcând de-astea oamenilor.

Matahala ridică ochii greoi, cu un fel de curiozitate.

  • În fine. Deci zi, care-i treaba cu lanțurile alea?
  • Păi, le accepți. Așa că eu continui să vin, câtă vreme ești de acord să le porți.

Făcu o pauză, dar fata tăcu.

  • Cred că ți-ar fi și frică să mergi fără ele, ți-ai pierde echilibrul cu care mergi acum. Și nu ți-ai exersa mușchii picioarelor la fel. Nu ești tu mândră că ți-ai exersat mușchii așa?..

Mda, era urâtă dihania, gândi ea, dar avea dreptate.

  • Chiar așa, cum îți imaginezi că ai merge fără lanțuri? Să reînveți gravitația și grația? Ai fi sigur neîndemânatică și ai arăta chiar și un pic ridicol, nu crezi?

Din dreapta ei se iți deodată o altă dihanie, una slabă, cu o față ascuțită, doar ochii erau ca de om. Scoase niste gheare metalice, ascuțite și lungi, în care se reflecta lumina focului. Zgomotul metalic îi venise foarte aproape de ureche.

  • Nu, nu. E ok, mănâncă-ți castanele. După care mai pune câteva la foc, că rămânem fără stoc aici.

Munca asta pe care-o primise îî schimba trăsăturile care acum se potriveau cu ochii de om, lucind cald lângă foc.

Fata se întoarse apoi spre dihania care întinsese coarda un pic prea mult.

  • Tu, cu jocurile tale cu tot, fii atent aici: te duci de unde ai venit și mâine vii cu lanțuri mai ușoare. Cătușele astea-s prea late, zici că-s pentru picioare de bărbat. Aduci unele mai mici, și nu de-alea ruginite, că-mi strică pielea. Vezi să fie lustruite frumos și netede pe la margini, că suntem oameni aici, ne respectăm sau ce facem?..

Dihania își bulbucă ochii părând că-și scrie undeva în minte comanda fetei, în detaliu: ‘…că.. suntem.. oameni.. aici…’.

Fata continuă:

  • Și fă-ți de treabă în fiecare zi să vii cu unele din ce în ce mai ușoare. Dacă te descurci, eu și cu prietenul meu de aici poate-ți păstrăm niște castane data viitoare. Ai grijă.
  • Ar fi bun si-un ceai… zise dihania, într-un fel de încuviințare. Iar fata îngriji focul mai departe, cu un zămbet nerostit.

Dihania plecă târând lanțurile după ea. Fata se uita spre prietenul cu care se înțelegea din priviri de ceva timp. Nu era nevoie să îi zică, știa că bravase și că va avea de furcă. Iar dihania știa asta la fel de bine, dar spera că fata s-o cizeleze până la urmă. Îi plăcuse mirosul de castane, și se gândea că s-ar putea obișnui cu el.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Scroll UpScroll Up