Am văzut un film prin toamnă, se chema ‘All is Lost’. Zdruncinător la vremea respectivă, prima oară când mintea, emoțiile și corpul meu întâlneau un astfel de concept de film. 1 ora 46 de minute și doar două replici pe care singurul personaj le spune – în rest imagini, mișcări, sunete de alt fel. Cel care a compus coloana sonoră a spus așa despre experiența lui cu filmul: “This project was a dream—an open space to play in but also space to listen to the elements—wind, water, rain, sun, are the story’s other characters to me. I knew I had quite a task ahead of me: to at once allow the elements to sing and to give Redford a voice with which to, once in a while, respond.”
Pe scurt, mi se regla respirația după cursul filmului. Un fel de respect de a nu face vreo mișcare buscă, să nu stric ceva.
Așa cum îl văd eu, finalul oferă spațiu ideii că totul e de fapt doar o aruncare de monedă. Exact atât face diferența între un deznodământ sau altul. Și cumva așa am plecat din film, acceptând finalul care i-a fost dat, dar simțind că putea la fel de bine să se termine și altfel, și că ar fi avut la fel de mult sens.
Am închis filmul și mi-a răsărit un gând pe undeva prin minte: ‘When all is lost, what’s left is everything’.
Am căutat pe net, mi se părea că trebuie să existe zicerea asta pe undeva, suna familiar. Dar nu e nicăieri. Sună cel mai probabil ori a truism, ori a aiureală pură. Dar mie-mi place pentru că lasa loc pentru ce perspectivă vrea fiecare să-i dea. Ori de final implacabil, ori de speranță, sens, renaștere, continuitate, ori de toate astea, ori de niciuna. Pentru mine e doar despre acceptarea monedei ăleia care se învârte prin aer, și care va cădea într-un fel pe care nu-l putem controla, și față de care nu avem așteptări, nici zbateri interioare. Suntem acolo doar să îi fim martori. Și atât.